Asadar, intamplarea face ca uneori sa fie nevoie sa facem anumite lucruri din obligatie. O obligatie in cazul meu necesara, si iata ca utila(bac'ul vietii). In ce sens? Am fost la biblioteca, am imprumutat cartea Iona, scrisa de Marin Sorescu si in drum spre casa admir nestingherit coperta, curioasa sa imi dau seama anticipat despre ce-ar putea fi vorba. Vad: un desen nereusit, incercat parca de un copilandru naiv care de-abia trece de la omuletul uscativ desenat din patru liniute si un cerculet ce zambeste, la un curcubeu, un soare.... Ce era desenat de fapt? Un peste urias cu coada-ncovoiata, deasupra careia se aflau inca patru pestisori mai mici, iar din gura pestelui pornea o undita, cu un nailon scurt de tot, in varful caruia se afla inca un pestisor. In fapt, toata cartea avea sa vorbeasca despre ceea ce nu am vorbit in descrierea de mai sus: pescarul Iona, care tinea in mana sortita-i undita.
"Iona, proorocul care a fugit din fata Cuvantului, a incaput in burta chitului, ca o scrisoare, in cutia postala. Am gasit, poate din greseala scrisoarea. Am citit-o cutremurat si mi s-a parut ca o inteleg. Am incercat s-o transcriu. Asta a fost tot."[...] In ce masura Iona este primul sau ultimul om? Totul mi se incurca in memorie. Stiu numai ca am vrut sa scriu despre un om singur, nemaipomenit de singur. Cred ca lucrul cel mai ingrozitor dn piesa e cand Iona isi pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era intreg. (Marin Sorescu)
"-Incepe sa fie tarziu in mine. Uite, s-a facut intuneric in mana dreapta si-n salcamul din fata casei. Trebuie sa sting cu o pleoapa toate lucrurile care au mai ramas aprinse, papucii de langa pat, cuierul, tablourile. Restul agoniselii, tot ce se vede-n jur, pana dincolo de stele, n-are nici un rist s-o iau, va arde in continuare. Si-am lasat vorba in amintirea mea, macar la soroace mai mari, universul intreg sa fie dat lumii de pomana.
- Totusi, nu mi-e asa somn.
- Nu conteaza, trebuie sa adormi.
- De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii? "
"- Am fost odata pe un munte si aerul era acolo atat de dens, incat m-am uitat la el. Se vedea. Am stat o jumatate de ceas si m-am uitat la aer. I se zareau oate celulele si din cauza asta parca era crapat.[...] Iti venea sa iti deschizi si tu toti porii. Iti venea sa-ti deschizi chiar venele, sa-l smti navalind prin toata suprafata ta. Asa ..."
"Daca as avea mijloace, n-as face nimic altceva decat o banca de lemn in mijlocul marii. Constructie grandioasa din stejar geluit, sa respire pe ea, in timpul furtunii, pescarusii mai lasi. E destul de istovitor sa tot impingi din spate valul, dandu-i oarecare nebunie; vantul, el mai degraba s-ar putea aseza acolo, din cand in cand. Si sa zica asa, gandindu-se la mine: <
"-Inainte, ma gandeam aproape tot timpul la sotia mea. Acum, cu cat trec zilele, sotia mea se intuneca parca in minte, si mama se lumineaza. Ca la fantanile cu doua galeti. Una se scoboara, alta se inalta. Acum nu se mai inalta decat mama.
-Intoarcerea!
- Ce clar o vad!
- Poate ca tocmai in momentul acesta si ea se gandeste la mama ei. Daca-ar trai bunica-sa, si bunica s-ar gandi acum tot la mama ei. Sunt coincidente de-astea. Eu cred ca exista, in viata lunii, o clipa cand toti oamenii se gandesc la mama lor. Chiar si mortii. Fiica la mama, mama la mama, bunica la mama... pana se ajunge la o singura mama, una imensa.
- Ce liniste trebuie sa fe atunci pe lume!
- In momentul acela, daca ar striga cineva ajutor, cred c-ar fi auzit pe-ntreg pamantul.
- Daca ar fi vreo sticla goala pe-aici, as scrie un biletel, l-as pune inauntru si l-as lansa pe mare.
- <
- (Rugator, exaltat.) Mai naste-ma o data!
- Prima viata nu prea mi-a iesit ea. Cui nu i se intampla sa nu poata trai dupa pofta inimii? dar poate a doua oara... a treia, poate a patra oara. Poate a zecea oara. Tu nu te speria numai din atata si naste-ma mereu.
- Ne scapa mereu cate ceva in viata, de aceea trebuie sa ne nastem mereu. Soldatilor le scapa, mai ales, pacea;obisnuiti sa doarma in zgomot de tobe, de glasuri, la prima liniste dechid ochii, atat de larg ii deschid, ca intra-n ei iarba si pasarile, ca in craterele vulcanilor stinsi. Somnanbulilor le scapa nevazuta luna, si se trezesc in mormant si umbla tiptil pe acoperisurile cosciugelor si se suie-n varful unui fir de iarba, care-i arunca afar ala galbenusul ciudatei planete."
"-Un sfert din viata il pierdem facand legaturi. Tot felul de legaturi intre idei, intre fluturi, intre lucruri si praf. Totul curge asa de repede, si noi tot mai facem legaturi intre subiect si predicat. Trebuie sa-i dam drumul vietii, asa cum ne vine exact, sa nu mai incercam sa facem legaturi care nu tin. De cand spun cuvinte fara sir, simti ca-mi recuperez ani frumosi din viata."
"- Nu pot sa ma fixez pe o singura stare.
- Ca muschiul pe copac intr-o singura directie.
- Uneori uit unde ma aflusi zabesc asa, fara motiv.
- Cateodata sunt vesel. (Rade.)
- Vesel de tot.
- Pentru ca uit de mine. Ma pierd pe undeva, in vreun loc departat, cum ai uita o carte pe fereastra.
- Pai daca am sti in fiecare clipa unde ne gasim..."
"- Ce pustietate...
- As vrea sa treaca Dumnezeu pe-aici.
- Mi-e dor sa vad pe cineva trecand pe drum. Sa apara acolo si sa dispara pe dincoace. Cativa pasi prin dreptul meu..."
"Strasnic navod mai am. Vreau sa prind cu el acum soarele.
- Doar atat. Soarele. (Razand.) Si sa-l pun la sarat. Poate tine mai mult."
"daca sunt tocmai la mijlocul marii?
- O a inot pe burta o zi, doua, un am, pana obsesc bine, apoi pe spate, apoi intr-o dunga. Apo intr-un deget, apoi nntr-un fir de par, apoi intr-un fir de suflet, apoiintr-o rasuflare, apoi, intr-un geamat.. Ies eu la luman.
- (Da sa se-arunce.) Dar unde e... marea?
- Nu se vede strop de apa.
- (Speriat.) S-o fi evaporat. O fi trecut pe-aici un potop de foc si ne-a luat marea pe talpi!
- Sclipea nisipul si eu credeam ca sunt nasturii valurilor.
- Mi s-a prostit vederea."
"- Da, ca fericirea nu vine niciodata atunci cand trebuie.
- O sa ma bucur petru clipele-astea, atat de importante, cine stie cand.
- Cand am sarutat prima fata - asta a fost demult -, n-am simtit nimic, decat un gust de carne. Un gust de mana. Parca sarutasem o mana in plus.
- N-am putut sesiza deosbirea, fiorul.
- Asa se intampla.
- Abia dupa vreo doua zile, m-a apucat o fericire. Asa, din senin.
- La urma, mi-am dat seama ca din cauza sarutului aluia."
"Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate invia. I-ai iesit toate minunile, si venirea pe pamant, si viata, pana si moartea, dar odata ajuns aici, in mormant - nu mai poate invia. Se da cu capul de toti peretii, cheama toate siretlicurile mintii si ale minunii, isi face vant in dumnezeire, ca leul,, la circ, in aureola de foc. Dar cade in mijlocul flacarilor. De atatea ori a sarit prin cer, nici nu s-a gandit c-o sa se poticneasca tocmai la Inviere!
- Si lumea-l asteapta sus.
- Toti cred in el, unii sunt aproape distrati de atata credinta. Acus-acus, or sa infloreasca lespezile mormantului ca petalele unui nufar, si mortul va invia, cum e si ffiresc, dupa atata asteptare a omenirii. Si se va inalta la cer, dandu-ne si noua un exemplu luminos.
- Ca noi, oamenii, numai atata vrem: un exemplu de inviere. Apoi ne vom duce linistiti pe la casele noastre, sa murim bine, omeneste, pe la casele noastre.
- Dar vren sa il vedem intai pe el.
- Iar el e aici, in mormant, la capatul puterilor, si nici nu mai are glas sa urle pana la ei: <
"- Hm! Naiv ce sunt! Poate ca am trecut demult de locul unde eram la inceput. Vezi, trebuia sa-l insemn si pe-asta. Ma opream acolo si traiam in continuare. Ca toata lumea. Nici nu-mi dadeam seama ca totul pluteste. Asae, trebuie sa punem semne lla fiecare pas, sa stii unde sa te opresti, in caz de ceva. Sa nu tot mergi inainte. Sa nu te Ratacesti inainte.
- Afara... Un astfel de loc trebuie totusi sa existe. Poate nu prea mare, sa incapi tot... Dar asa, macar cat a-ti intipari talpile in el. Pentru o clipa. apoi sa vinaaltul cu talpile lui arse de noapte..Si altul. Trebuie sa fie pe undeva aceasta palma de loc..."
"Viitorul am vazut bine ca ti l-ai ghicit. Ia incearca acum sa prezici Trecutul. Sa vedem dac-o nimeresti macar cu asta. Incearca sa-ti amintesti totul!
- E ceata!
- (Cu mana streasina la ochi.) Cum se numeau batranii aceia buni, care tot veneau pe la noicand eram mic?
- Dar ceilalti doi, barbatul cel incruntat si femeia cea harnica, pe care-i vedeam des prin casa noastra si care la inceput parca nu erau asa batrani?
- Cum se numea cladirea aceea in care am invatat eu? Cum se numeau lucrurile pe care le-am invatat eu?
- Ce nume purta povestea aia cu patru picioare, pe care mancam si beam si pe care am si jucat de cateva ori? In fiecare zi vedeam pe cer ceva rotund, semana cu o roata rosie, si se tot rostogolea numai intr-o singura parte - cum se numea?
- Cum se numea dracia aceea frumoasa si minunata si nenorocita si caraghioasa formata de ani, pe care am trait-o eu?
- Cum ma numeam eu?"
"- Plec din nou. De data aceasta, te iau cu mine. Ce conteaza daca ai sau nu noroc. E greu sa fii singur.
- Gata Iona?
- Razbim noi cumva la lumina."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu